Amenajarea Bicaz – Centrala Hidroelectrica „Dimitrie Leonida” (Stejaru)

 

 

S-a spus de multe ori ca Bicazul a fost „scoala hidroeneregeticii romanesti”.

A fost cu siguranta realizarea inginereasca de cea mai mare anvergura de pana atunci din Romania, un sistem de ecuatii cu multe necunoscute care, prin complexitatea si diversitatea problemelor, a cerut raspunsuri rapide si fara echivoc, de multe ori unor tineri care abia invatau alfabetul tehnicii si pentru care santierul a fost scoala.

Amenajarea de la Bicaz–Stejaru a insemnat un efort gigantic pentru acea vreme. Amploarea fara precedent a lucrarilor ce trebuiau realizate a impus executarea a peste 3 milioane mc sapaturi, dintre care aproape jumatate in stanca si aproximativ 700 mii in subteran. S-au turnat peste 2,3 milioane mc de beton si beton armat si s-au montat 11.000 tone de echipament electromecanic.

Santierul, organizat dupa conceptele politice ale vremii, impunea rigurozitate extrema, eficacitate maxima, precizie milimetrica, in conditiile unei tehnologii departe de a fi considerata moderna pentru acea vreme.

„Nu, n-aveai voie sa gresesti... pentru ca o gresala insemna moarte de om. (...) cei care lucrau acolo nu aveau unde sa fuga, deci la cea mai mica gresala puteam omori 8 – 10 oameni” (Ion Gaina – macaragiu funicular).

A vorbi dupa 50 de ani despre Bicaz impune respect si admiratie. Cu aceste sentimente vom fi mereu alaturi de FAURITORI, cu dragoste si pretuire incercam sa-i pastram in amintire pe cei care n-au avut timp sa scrie istoria pentru ca erau prea ocupati s-o faca.

Ce a rezultat in urma efortului ? Iata cateva date succinte:

Barajul Bicaz, baraj de greutate din beton, cu o inaltime constructiva de 127 m si o lungime la coronament de 435  m, pentru care a fost necesara punerea in opera a 1.650.000 mc de beton si beton armat. Barajul Bicaz (Izvorul Muntelui) a fost, la momentul finalizarii, cel mai mare baraj din tara si al 4-lea din Europa intre constructiile de acelasi gen.

Centrala hidroelectrica „Dimitrie Leonida” este amplasata la piciorul muntelui Botosanu, la o distanta de aproximativ 15 km de baraj, urmand vechiul curs al Bistritei.

Intr-o prima etapa au fost montate 4 grupuri de 27,5 MW care au intrat in functiune pe rand in perioada 1 octombrie 1960–2 februarie 1961. Ultimele doua grupuri de cate 50 MW au intrat in exploatare la 29 iunie 1962, respectiv la 5 octombrie in acelasi an.

Ca urmare a imbunatatirilor aduse si a testelor de calificare, centrala a fost selectata pentru furnizarea de servicii de sistem: reglaj secundar de frecventa-putere, asigurarea rezervei tertiare rapide de putere activa, asigurarea restaurarii Sistemului Energetic National in cazul unor avarii extinse sau caderii totale a sistemului.

Centrala a produs in cei 50 de ani de existenta peste 20 de miliarde de MWh.